Au ales să trăiască o viață în goana girofarului. Pentru ei, a căra 10 etaje echipamentul greu pentru un apel dat greșit sau a fi înjurați de cetățeni drogați sau aflați în stare de ebrietate reprezintă o adevărată „monotonie” a vieții profesionale.
Au ales să dedice cel puțin o zi pe săptămână voluntariatului pentru Serviciul de Ambulanță, fără a fi remunerați, înțelegând că cea mai bună răsplată este, de multe ori, să redai viața aproapelui, în ciuda faptului că, pentru ai lor dragi, această șansă nu a existat.
Cum arată o zi din viața celor care sunt mâna dreaptă a medicilor din medicina de urgență prespitalicească? Am stat de vorbă cu V., un tânăr de 21 de ani care a vrut să rămână anonim, student și în paralel elev al Școlii Postliceal-Sanitare Fundeni, despre viața voluntarului pe ambulanță, într-o discuție exclusivă pentru acest site.
Sebastian-Radu: De unde dorința de a fi voluntar pe ambulanță?
V.: Totul a plecat de la o „banală” dorință de a-mi ocupa cu ceva util timpul liber. O prietenă, voluntar al A.S.S.B. – S.A.B.If, mi-a povestit despre activitatea de voluntar și mi-a stârnit curiozitatea. Cu prima ocazie când S.A.B.If. a avut „porți deschise”, m-am dus să încerc o gardă. Mi-a plăcut tare mult, așa că am rămas „în sistem”.
Sebastian-Radu: Care este procedura de înscriere în acest sistem?
V.: Se trimite un mail de intenție, în baza căruia ești chemat la un interviu. Acesta este organizat în două părți. În prima parte, se susține un test de cultură generală, apoi interviul propriu-zis. Dacă le treci, îți întocmești dosarul pe care îl depui la secretariat.
Ulterior, ești chemat la un curs de Basic Life Support, din care, la final, vei susține un examen, atât teoretic, cât și practic. Ambele trebuie promovate cu o medie de minim 7. Dacă ai reușit să faci asta, vei fi chemat la o ședință unde ți se va înmâna legitimația și vei fi informat asupra momentului în care poți începe gărzile propriu-zise.
Sebastian-Radu: Cum arată o zi pentru voi, voluntarii pe ambulanță?
V.: Ca o zi normală a unei persoane care nu are nevoie de serviciile ambulanței. Glumesc!
Din momentul în care ajungem în Microstație sau în Stația Centrală, de regulă cu 30 de minute înainte de începerea programului propriu-zis, anunțăm dispecerul de sosire, tipul mașinii pe care ne vom desfășura activitatea, adică ambulanță de transport A1/A2, ambulanță cu asistent, adică B1/B2 sau ambulanță cu medic, adică C2, iar apoi ne schimbăm în uniformă, pentru că nu avem voie să o purtăm în afara gărzilor.
Până la primirea primului caz, a primei intervenții, voluntarul ajută echipajul la verificarea și completarea mașinii, dacă este necesar. După o zi de alergat prin tot orașul, la sfârșitul turei, voluntarul contribuie, de această dată, la curățarea mașinii și aranjarea ei pentru următorul schimb.
Sebastian-Radu: Câte ore lucrezi?
V.: O gardă are 12 ore. Fie lucrez de zi, de la 7:00 la 19:00, fie de noapte, de la 19:00 la 7:00.
În ceea ce privește frecvența gărzilor, mă găsești pe ambulanță cel puțin o dată pe săptămână.
Sebastian-Radu: Ai vreun beneficiu financiar din asta?
V.: Negativ.
Sebastian-Radu: Păi și atunci, ce te motivează să faci asta?
V.: Nu există o bucurie mai mare decât să știi că ai redat viața cuiva, ori zâmbetul pe buze, alături de echipajul de pe ambulanță. Indiferent că vorbim de un pacient în Stop Cardio-Respirator sau de o doamnă care, la auzul unei vești proaste acuza durere în piept, crezând că este infarct, pentru ca odată ajunși la ea să constatăm că este doar o durere a mușchilor intercostali completată de un atac de panică, satisfacția binelui pe care îl aducem societății este neprețuită.
Sebastian-Radu: Care au fost, până acum, momentele amuzante de neuitat pe care le-ai trăit?
V.: Nu știu cum să încadrez, dacă este tragic sau comic să alergi prin trafic, la o urgență „grad 0”, cu diagnostic Stop Cardio-Respirator, să urci 10 etaje din 10 încărcat de echipament, căci nu mergea liftul și, când bați la ușă, să întrebi persoana care ți-a deschis unde este pacienta și să ți se răspundă sec: „Eu sunt”.
Sebastian-Radu: Dar cele mai dificile?
V.: Primul Stop Cardio-Respirator. Mi-a rămas bine întipărit în minte, mai ales că acea persoană nu a putut fi „readusă la viață”. Primul accident auto, prima naștere, primul Stop Cardio-Respirator al unui copil de doar cinci luni, primul dezastru despre care nu pot să zic decât 30.10.2015, adică Colectiv.
Sebastian-Radu: Care sunt cele mai importante lecții pe care ți le-a „predat” voluntariatul pe ambulanță?
V.: Omul rămâne om. Uniforma nu îl face zeu, și nici nu este suficientă pentru a învia o altă ființă umană.
Poate nu este o lecție, ci mai degrabă o concluzie la care am ajuns în 2015, când bunicul meu a murit din cauza nepăsării unei doamne asistente de la Buzău.
Ajungem să salvăm străini, oameni pe care a doua oară nu îi vom mai vedea, dar pe ai noștri dragi nu îi putem întoarce din moarte. De ce?! Pentru că așa ne este dat…
Sebastian-Radu: Momente în care te-ai gândit să renunți? Ce te motivează să mergi și la următoarea tură?
V.: Nu am vrut niciodată să renunț. Scopul meu, pe Serviciul de Ambulanță, este de a avea grijă ca alții să nu pățească ce a pățit bunicul meu.
Sebastian-Radu: Ce îmi poți spune despre colegii tăi?
V.: Despre colectiv? Nimic. Despre familie însă, multe. Familia A.S.S.B. este, cu mici excepții, unită, la bine și la rău.
Sebastian-Radu: Ce te nemulțumește în ceea ce privește infrastructura?
V.: Mă abțin, nu este treaba mea să comentez ce se întâmplă „sus”, în sistem. Ar fi mai bine dacă am avea mai mult personal și mai multe ambulanțe.
Sebastian-Radu: Ce îmi poți spune despre cazurile cu persoane aflate în stare de ebrietate și drogați?
V.: De obicei, pentru aceste categorii suntem chemați fie de poliție, fie de trecători, când îi descoperă într-o stare foarte gravă. Oricine ne-a chemat însă, de cele mai multe ori plecăm înjurați ca la ușa cortului.
Sebastian-Radu: Cum este traficul văzut de la bordul ambulanței? Cât de mult vă încurcă?
V.: Traficul este de la infernal în sus. Iar de vină nu sunt neapărat mașinile, ca număr, nici gropile, nici pietonii care traversează pe unde îi taie capul, ci șoferii care nu se respectă între ei. De noi nici nu se mai pune problema!
Sebastian-Radu: Ai un mesaj pentru ei?
V.: Dragi șoferi: Nu contează că vorbim despre Poliție, Pompieri sau Ambulanță. Când veți mai auzi în trafic vreo sirenă, faceți-i loc să treacă. Acea autospecială se duce la o urgență, în care, la un moment dat, ar putea fi implicat chiar copilul, nevasta, mama, tatăl, fratele sau sora dumneavoastră. Nu fiți egoiști!
Sebastian-Radu: Ce planuri de viitor ai cu activitatea pe ambulanță?
V.: Vreau să continui cu urgențele prespitalicești. Este o viață grea, dar frumoasă și palpitantă!