2017 este primul an în care, de 1 iunie, adulții sărbătoresc copilul din ei sau petrec timp alături de odrasle pe care le au. Pentru a marca evenimentul într-o manieră culturală, Opera Comică pentru Copii organizează, în Parcul Herăstrău și la Muzeul Satului, “ Festivalul Opera Copiilor ”. Timp de patru zile, cei mici, alături de familiile lor, au ocazia să vadă peste 15 spectacole de muzică, teatru, balet sau street dance, plus o gală extraordinară în care se vor întâlni cu cele mai frumoase povești ale Operei Comice pentru Copii. Pe aleile din Parcul Herăstrău vor avea loc numeroase activități pentru copii: Face Painting, Photo Point, Puzzle Point, Cinema OCC, Jocurile și Magazinul Operei Comice pentru Copii. Un maraton cultural de 4 zile, cu intrare liberă, menită să aducă bucurie, prin artă și acțiuni conexe, celei mai frumoase etape din viața omului, poate singura care durează până la adânci bătrâneți – Copilăria.
Stăteam și mă gândeam la copilăria pe care am avut-o eu și încercam să o compar cu cea pe care o au copiii de acum. Copilăria unui puști urecheat care a dat joaca din fața casei pe lecțiile de pian, care până în clasa I știa să scrie și să citească și avea la activ, lecturați, “Frații Grimm” și “Amintiri din copilărie”. Copilăria unui puști care, pe la 5 ani, susținea recitaluri în cadrul concursurilor de pian, chiar pe scena Ateneului Român, a unuia pentru care mersul la Operă sau la Teatru era ceva comun.
Am văzut lumina zilei sau, mai bine zis a nopții pe 17 ianuarie 1990, la ora 12.30. Primul eveniment semnificativ al vieții mele a fost botezul. Asta s-a întâmplat în Iunie, vara aceluiași an când au venit minerii la București. Petrecerea de după evenimentul creștinării mele, “Dadu Besi”, cum m-am prezentat până pe la vârsta de trei ani, a avut loc la restaurantul Capșa. Invitații au dansat pe sub mese, ferindu-se de sticlele incendiare care spărgeau geamurile clădirii. Revoluționar de mic, ce să mai!
Am început școala pe la vreo 3 ani, când mama începuse să ma ia cu ea la ore. Tot atunci, am început să desenez primele liniuțe și bastonașe, care mai apoi s-au transformat în litere și în cuvinte. La puțin timp după, am descoperit lectura fraților Grimm, o carte roasă de trecerea anilor pe care abia o dădeam jos din bibliotecă de grea ce era.
Un an mai tarziu, având o pianină acasă, am fost așezat în fața ei. De la Do-Re-Mi-Fa-Sol-La-Si-Do am ajuns să cânt Beethoven și Mozzart. Când nu cântam la pian sau citeam, ieșeam în curte și demontam aparatura electronică veche sau îmi construiam fel și fel de mașinuțe din lemn. Tot în această perioadă, îmi găseam fel și fel de animale de companie. De la melci, ciori, porumbei, șerpi, șoparle la… pui de găină, din curtea bunicii. Ele erau cele mai bune prietene ale mele căci, cu cei din exteriorul universului meu, băieții și fetele de prin vecini, nu prea mă înțelegeam. Nu că nu aș fi încercat, în puținele ocazii când îmi juleam genunchii alergând pe stradă, să mă împrietenesc, dar sfârșeam, de cele mai multe ori, plâns și cu nisip în cap.
Grădiniță nu am făcut. Ar fi trebuit, eram înscris la Lipatti, la gradinița liceului de muzică. Eram însă atât de bolnăvicios, mai tot timpul răcit, încât prindeam câteva zile pe lună de școala. Nu m-a dezavantajat însă. Oricum, când am ajuns în clasa I știam să scriu cu litere de tipar și să citesc. Primul an l-am făcut la muzică, la George Enescu.
În clasa a doua m-am înscris însa în Cervantes, să învăț spaniola. Imi plăcea mie cum sună și mi-am zis că pot face muzica în paralel, făra probleme. Și am reușit, dar nu mai mult de un an. Prima notă luată în noua școala a fost un insuficient la matematică.
După clasele primare a urmat gimnaziul. Tot în Cervantes. Deși îmi era teamă, trecerea de la un dascăl pentru toate materiile la 12 dascăli nu a fost atât de rea.
Îmi amintesc că eram prin clasa a 7-a când, alături de alți doi colegi, am învățat programul celor care aduceau “cornul și laptele”. Noi nu primeam, li se dadeau doar celor din clasele I-IV. Când mașina lăsa lăzile la intrarea în instituție, noi șterpeleam câteva, până să vină să fie luate de un responsabil. Până într-o zi când, una dintre femeile de serviciu s-a prins de manevra noastră și ne-a fugărit prin școală, aruncând cu ce putea după noi. Tot în clasa a 7-a, am ramas corijent pe vară la mate, iar toată vacanța am mers la pregătire. Nu mi-a facut rău, ba chiar am luat corijența cu nota opt! Când nu învățam mă plimbam cu bicicleta 10-20, chiar și câte 30 de kilometri. Descoperisem libertatea mersului pe două roți, care mai târziu m-a purtat către ceea ce sunt acum.
In clasa a 8-a, după ce am dat examenul de Capacitate, am hotărât să fac liceul în altă parte. Am ales „Socolescu”, liceu cu profil de Arhitectură și Lucrări Publice. Eram în clasa 9i, cu profilul “Desenator tehnic”.
În clasa a 12-a am descoperit o a doua libertate care mi-a marcat viața: zborul. Chiar în ultima zi din vacanța de vară, înainte de a începe anul Bacalaureatului, am avut ocazia să fac un zbor cu motodeltaplanul. Din întâmplare. Ajunsesem cu bicicleta pe Clinceni și… pur și simplu curiozitatea, alături de bunăvoința pilotului, m-au urcat la bordul aeronavei. M-am îndrăgostit irecuperabil de acest sport și, cu toate că aveam un an greu, mergeam la Clinceni cât de des puteam. Cu bicicleta!
Am luat Bac-ul fără probleme. Sau pe aproape! La sport m-am chinuit mai mult decât la orice altă materie. Aveam printre probe să fac câteva manevre fotbalistice (ceea ce nu făcusem niciodata în cei 18 ani de existență, căci nu mă pasionase). M-am descurcat însă.
Unde să mă înscriu? La ce facultate? Urmând sfaturile dirigintei, care vreme de 4 ani mă trimisese la toate olimpiadele de desen tehnic, mi-am depus dosarul la UTCB – Instalații de Construcții.
În aceeași vară am aflat de existența unei reviste de Aviație și m-am hotărât să le trimit un articol despre primul meu zbor. Mai târziu, am fost contactat spre a colabora ca redactor în cadrul publicației și, ușor – ușor am descoperit cum, la Aerodromul pe care proprietarul revistei îl deținea, poți să te întreții din pasiune. Aici, de-a lungul celor 5 ani petrecuți, am învățat bazele a tot ceea ce știu astăzi. Am organizat evenimente, am organizat zile de zbor și am împărtășit pasiunea mea și a camarazilor de zbor miilor de oameni care ne-au trecut pragul.
Poate te întrebi de ce nu m-am făcut pilot, dacă tot îmi plac avioanele. Am vrut să fac asta, chiar la finalul clasei a 12-a, însă nu am putut, din cauza unei probleme de vedere. Deși vestea m-a demoralizat teribil, am descoperit că a împărtăși pasiunea ta altora este extrem de frumos.
Revenind la studii, de-a lungul primului an universitar mi-am reamintit de ce uram matematica și științele exacte. Am renunțat la Instalații și m-am hotărât sa mă înscriu, în următorul an, la Jurnalism. Cam târziu însă. Revista de Aviație avea sa se închidă. Unde mai aveam eu sa le vorbesc oamenilor despre zbor? În acel moment am descoperit online-ul și puterea lui. Încetul cu încetul, am creat o comunitate în jurul a ceea ce fusese „idealul tiparit” al altcuiva.
În cei 3 ani din timpul facultății de Jurnalism am făcut doar ce mi-a plăcut: am scris, am zburat și am împărtășit, prin puterea care creștea în mine, pasiunea pentru Aviație către mii de oameni.
În paralel, pentru a nu mă plafona, am ales sa mai „fur” din tainele meseriei și din alte redacții decât cea proprie, dar și să urmez cursuri de specializare.
Pe scurt, cam aceasta este povestea mea și cam așa mi-am descoperit vocația. Nu zic că sunt întotdeauna mulțumit de mine, dar cred că prin asta trecem toți, când și când. Ce vreau să spun însă este că…
Am avut o copilărie și o adolescență în care am experimentat “asistat”. Am avut o copilărie în care mama și bunicii au investit în omul care sunt acum, mai mult decât o tabletă și excursii în parcul de distracții. Cred, cu tărie, că felul în care consum în prezent arta, cât și spectacolele de orice fel, se datorează faptului că m-am obișnuit de mic cu ele. Totodată, sunt convins că expunerea la artă a contribuit, subconștient, la a mă ajuta să îmi găsesc calea.
Părinții ar trebui să le ofere copiilor experiențe diverse, alternate, pe care să le realizeze împreună. Iar apoi, când cresc, să le permită adolescenților să experimenteze, să îi lase să își descopere singuri calea.
Trăim într-o perioadă a vitezei, în care viața profesională acaparează viața personală, iar părinții își lasă odraslele în grija tehnologiei. Întrucât experiențele împreună formează personalitatea adultului de mâine, ar trebui să profitați de momentele libere, cum ar fi 1 iunie, și să luați parte la evenimente precum “ Festivalul Opera Copiilor ”. Cândva, această participare își va spune cuvântul.