E.M.I.L.. Poate că îi știi, dacă ești fan al muzicii alternative, poate că nu. Important este însă altceva: faptul că această trupă a luat naștere pe vremea când MTV-ul de-abia dacă intrase în casele românilor, este una dintre cele mai longevive ale genului alternative/pop-punk/post-hardcore și, mai ales, generații întregi au crescut cu acordurile lor. Eu recunosc, m-am declarat un fan încă de când i-am descoperit, prin liceu, iar faptul că am avut ocazia să stau de vorbă cu Gabi Georgescu, unul dintre chitariștii lor, dar și unul dintre membri fondatori, îmi face o mare onoare și bucurie.
Cărui fapt se datorează longevitatea lor? Cum își fac loc în industria muzicală românească? Cum este să te formezi în fața televizorului și cu muzică “piratată” în fața blocului, dar să ajungi să formezi alte generații, cu doar un click, via Internet? Mi-a povestit Gabi, pe îndelete.
Concluzia discuției noastre am să ți-o zic de la început: fă ce îți place, cum îți place! Fii ‹nebun›!
Dacă acum Gabi ‹distruge inimi› cu acordurile sale de chitară, nu același lucru s-ar putea spune despre primul său contact cu acest instrument muzical. Atunci au zburat corzile, și nu de la înverșunarea cu care le-a ciupit. Pentru Gabi, muzica este totul: când nu cântă cu trupa, organizează evenimente pentru un important club din București, adună viniluri și, când are bani în plus, călătorește. 
“Imi place să umblu, să mă plimb, mai pe scurt, cum zic toți în CV-urile pentru job: călătoriile. Problema este că nu dispun de atât de multe finanțe să pot face asta foarte des. Dar când ies din București / România, savurez fiecare minuțel și vizitez toate pietrele posibile. Iar dacă se întâmplă să mai existe și un concert cu vreo trupă preferată în acel oras, nu poate fi decât minunat. De exemplu, o excursie de genul acesta va fi în februarie 2017, când o să merg în Milano, la concert A Day To Remember. Cu această ocazie, am să petrec mai multe zile și am să și vizitez. Când nu călătoresc, colecționez viniluri. Cred că acesta este principalul motiv pentru care nu am bani să ies mai des din țară”.
Ai ştiut dintotdeauna că o să faci muzică? Când, cum a venit muzica la tine sau cum ai descoperit-o?
Gabi: Nu știu dacă dintotdeauna, având în vedere faptul că pe la vârsta de 8-9 ani am spart de tocul ușii o chitară nevinovată, pe care am găsit-o prin casă. I-au sărit corzile, am crăpat-o, apoi am încercat să o repar, înlocuind corzile cu sfori. Evident, nu s-a întâmplat nimic, nu (mai) scotea niciun sunet muzical, așa că ai mei au aruncat-o la tomberon.
După o pauză “profesională” binemeritată, la 11 ani am învățat să umblu la magnetofonul fratelui meu. Să vezi bătaia dracului ce mi-am luat! Dar degeaba. Cum pleca de acasă, îmi băgam nasul. Așa am descoperit Depeche Mode, Metallica și alte minunatii ale vremii. Tot în perioada aceea, am găsit două țevi de cornete, le-am tăiat în așa fel încât să aibă dimensiunile “corespunzatoare”, în capul meu, a unor bețe de tobă. Uite așa am scos praful din salteaua patului meu, timp de vreo 3 ani, pe melodiile preferate. Maică-mea se bucura. Imi zicea: ia uite cine bate covoarele de sărbători…
Tot așa până în anul de grație 1994 când, în România au intrat televiziunile prin cablu, ocazie cu care am văzut pentru prima oară MTV, la vecinii de vârsta mea. Pfoooaiii… ce scandal la mine acasă: nu se dorea această formă de evoluție (televiziunea prin cablu) în viața familiei Georgescu. Plânsete, țipete… până ce într-o dimineață aud bormașina în perete. De atunci lucrurile aveau să se schimbe, în sensul că zile și nopți întregi au fost petrecute cu ochii în televizor. Știam toate videoclipurile pe de rost. Pe MTV am descoperit Pearl Jam, Alice In Chains, Green Day, Offspring, etc. Dar totuși, piesa de rezistență era, luni noaptea, emisiunea Headbangers Ball – emisiune care includea și trupe mai underground sau filmări de la festivalurile mari ale perioadei respective, gen Dynamo Open Air Festival. Când vedeam imaginile cu trupele care cantau live, în mine creștea tot mai mult ideea de ‹vreau și eu asta›.
Dorința de a face muzică a crescut. La un moment dat, mi-am luat inima în dinți, m-am dus la ai mei și am început să “negociez” posibilitatea primirii unei sume de bani, să-mi cumpăr tobe. Maică-mea, când m-a auzit, s-a uitat așa… un pic strâmb… și m-a trimis să cumpăr sifoane. Am zis, ok. Nu renunțăm.
Negocierile au continuat, cu și mai multă greutate când au înțeles ce înseamna tobe: spațiu ocupat în casă, gălăgie… Nu au mai vrut să audă niciodată de așa ceva și de ideea că eu aș putea avea vreun intrument muzical.
Dar ce, crezi că au scăpat de mine?
Până la urmă, maică-mea s-a uitat în portofel și a scos frumoasa suma de 35.000 de lei (pe vremea aia) și mi-a zis: vezi ce găsești de banii ăștia. I-am luat și m-am dus la magazinul de instrumente muzicale la mâna a doua, undeva la Piața Lahovari. “La Moșu’ ”(ăștia mai bătrâni știu despre ce vorbesc). Am pus banii pe “tejghea” și am întrebat ce aș putea să cumpăr de banii ăștia? Râzând așa, ironic, acesta scoate o chitară din aia de marime mică spre mijlocie, crăpata, cu corzile ruginite și cu griful îndoit. Ea avea să fie prima mea chitară. Ironia sorții! Mă întorsesem la perioada de la 9 ani când am dat cu chitara de tocul ușii. Acum primisem una la fel. Am fugit cu ea la gura de metrou de la Romană, unde mă aștepta un prieten, care îmi și zisese de magazinul cu pricina. La Romană, lângă tarabele cu casete, am avut parte de prima mea lecție de chitară: pe o foaie mi-a desenat niște mici tabulaturi cu acordurile majore și minore.
Cum a luat naștere E.M.I.L.?
Gabi: E.M.I.L. reprezintă poate cea mai importantă perioadă din viața mea. Mi-a dat un stil de viață pe care mi-l doream, a apărut în viața mea în perioada cea mai agitate – perioada aia când scapi de liceu și crezi că toata lumea este a ta, mi-a oferit și multe bucurii, dar mi-a dat și palme să mă trezesc la realitate, când a fost cazul.
De ce Emo Man In Love? In love with… ?
Gabi: Dar asta nu e chiar așa oficial… Ne mai prostim noi când devenim sentimentali și ne zicem așa. Adică destul de des în ultimul timp… :-)))
Care ar fi cea mai mare satisfacție pe care ți-a adus-o această colaborare?
Gabi: Greșit! Nu este o simplă colaborare! Este vorba despre un grup de prieteni, care în timp au devenit ca o familie. Ne iubim, ne mai și certăm. Știi cum este într-o căsnicie din asta năbădăioasă, care împlinește în curând 17 ani? Cred că asta este satifacția cea mai mare: niște ani petrecuți foarte intens!
Care sunt barierele pe care E.M.I.L. le-a avut de depășit?
Gabi: Cred că prima barieră adevărată pe care am întâlnit-o datează imediat după anul 2005. Trupa avusese 5 ani foarte intenși din punct de vedere al concertelor și a atmosferei din sala de concerte. Puteam vorbi deja despre o generație care a crescut cu noi și a fost alături de noi în fiecare minuțel din viața lor și a noastră. După anul 2005, logic, au crescut și au început să aibă cu totul altceva mai bun de făcut, decât să vină la concertele noastre. Era normal. Oamenii deja aveau alte planuri cu viața lor decât să și-o petreacă la nesfârșit în sala de concerte. Se încheiase un ciclu pentru noi. A fost o perioadă foarte ciudată atunci. Fără concerte, fără album, fara nimic în perspectivă. Stoi (chitară) s-a retras pentru o perioadă din formație. Cu greu l-am adus înapoi! Sincer, nu știam ce mai are de făcut trupa asta. Dar ne-am adunat ușor-ușor, am trecut hopul și, în 2008, am revenit pe scenă. Paradoxal, cu o abundență și mai mare de concerte. Ne-am întrebat: cum naiba se întâmplă asta? Și cine sunt oamenii din fața scenei, oameni pe care nu i-am văzut niciodată, dar care știu și versurile la melodii? De atunci, a urmat o perioadă foarte ‹nebună› pentru E.M.I.L.. Cred că am cântat peste tot pe unde se putea în țară. Am început să descoperim locuri noi, oameni noi, mentalități noi, ceea ce nu putea fi decât benefic pentru noi. Până la urmă… tot răul (bariera) spre bine. 🙂
Dar tu? Care au fost barierele pe care a trebuit să le depășești de-a lungul carierei tale muzicale?
Gabi: Nu știu dacă s-au arătat foarte multe bariere de-a lungul “carierei” mele. Cu siguranță, ce am povestit mai sus privește și “cariera” mea personală. Pe lângă asta, au mai fost două momente ‹grele›: Unul prin 2001, când mi s-a spart garsoniera în care stăteam și mi s-a furat, printre altele, chitara electrică pe care o aveam atunci, la care țineam foarte mult. Mai ales că era cumpărată din banii de pe urma tuturor concertelor din anii 1998-1999 cu Daft Allison, prima mea trupă! După această pierdere, cum nu am avut o perioadă bani pentru o altă chitară, am cântat o vreme numai pe / la împrumuturi. Până la urmă, am reușit să cumpăr o altă chitară, la mâna a doua, care… ghici ce? A fost furată, după vreo doi ani, din sala de repetiții. Cred că au durat alți doi ani până am făcut rost de bani și am avut din nou chitara mea. În rest, nu-mi aduc aminte de alte bariere legate de “cariera” muzicală personală.
Care este, în viziunea ta, rolul artei muzicale în viața noastră?
Gabi: Există cineva care poate trăi fără să asculte muzică, fără să se regăseacă în mesajul muzicii, făra să își creeze un stil de viață în funcție de ce ascultă? Nu cred…
Consider că orice s-ar întâmpla în viața fiecărui om, bine sau rău, se va dezice de multe alte lucruri, dar de muzica nu. Muzica îi va fi cel mai bun prieten și se va regăsi în ea, în momentele de tristețe, dar și în cele de bucurie.
Cum vă cuceriți publicul? Cum vă faceți loc prin multitudinea de piese și de artiști de la Radio și TV?
Gabi: O trupă ca E.M.I.L. intră greu la TV & radio. E considerată o trupă ‹underground›, necomercială. Mai pe scurt, cum ar zice oamenii din ‹industria› muzicală românească, o trupă de nișă. Singurele variante pentru noi sunt promovarea online, după care concertele, unde încercăm să oferim un show bun, în așa fel încât oamenii care au fost prezenți în sală să plece cu zâmbetul pe buze, multumiți că au petrecut o seara mișto și nerăbdători pentru următorul concert.
Ce înseamnă să fii artist de punk-rock-ska în România?
Gabi: Păi hai să întrebăm trupele care cântă punk-rock-ska cu adevărat în România. :))
Am observat că E.M.I.L. este asociată mereu cu genul ska sau punk-rock și bănuiesc că d-aia ai pus întrebarea asta. Noi suntem de altă părere. Nu poți asocia o trupă care dintr-un repertoriu de 45 de melodii, 4 sunt cu influențe de ska, 4 sunt cu influențe de reggae, că este de ska. Noi întotdeauna am afirmat că am combinat mai multe stiluri, în funcție de ce ascultam acasă sau de trăirile noastre în anumite momente ale existenței trupei. Este o trupă de alternative/pop-punk/post-hardcore, care întradevăr și-a făcut nebunia în spiritul punk-rockului. Cât am înțeles noi aici, în România.
De-a lungul timpului, au existat nume ca Terror Art, Nihilistic, No Man’s Band sau Pavilionul 32, care au îmbrățișat partea old school a ceea ce se chema punk, dar cu timpul, din cauza lipsei de public și de interes pentru acest gen, ele s-au destrămat, membrii lor îndreptându-se spre alte stiluri muzicale, în diverse proiecte. Unii au ales să trăiască “afară”. E foarte greu să ții o trupă, mai ales dacă nu ai susținere și plătitori de bilet la concerte. Mai sunt și trupele care au ales îmbinarea de punk cu alternative, ska și cu alte influențe muzicale și pentru care situația stă bine. Aici amintesc de ZOB, Recycle Bin, The Crazy Plumbers, Pistol Cu Capse. Dar tot sunt puține. Nu putem vorbi că s-a creat o scenă de punk cu adevărat în România! Mai sunt și trupele care, din păcate, nu sunt băgate în seamă și cu timpul se destramă.
Care sunt prejudecățile cu care E.M.I.L. s-a întâlnit de-a lungul timpului?
Gabi: Au fost destul de multe și încă sunt, unele fiind legate de ultimul nostru album – I M E N S. Multe dintre ele, referitoare la schimbarea (aș zice subtilă) a stilului muzical. Dar totuși, cea mai întâlnită prejudecată, de-a lungul timpului, este cea legată de distorsiunea chitării pe melodii. Pentru unii e deranjant și face ca melodiile cu ‹distors› să nu fie băgate în seamă pe seama faptului că sunt gălăgioase.
Cum influențează tehnologia muzica voastră?
Gabi: Din punct de vedere tehnic, al instrumentelor, al efectelor, al cântatului am rămas destul de clasici. Dar s-a evoluat foarte mult la partea de studio/înregistrări. Am început și noi în România să ne apropiem de ceea ce se întâmplă în străinătate. Așa 
începem să avem înregistrări din ce în ce mai bune, mai apropiate de ‹adevăr›. Prin anii 2000 auzeam frecvent, în jurul meu, oameni care afirmau că trupele sună mai mișto live decât pe înregistrare. D-asta zic că în ziua de azi poți beneficia de o înregistrare mișto și cât mai aproape de adevăr, în așa fel încât oamenilor să nu li se pară că în concert ascultă altă trupă decât pe albume. E foarte important acest aspect.
Sunt Youtube și Facebook o scenă virtuală?
Gabi: Bineînțeles că sunt. Sunt două platforme importante în evoluția oricărui domeniu. Poate că cele mai importante. Youtube a ajuns să fie mai vizionat sau să aibă mult mai multă credibilitate decât radio-ul și televizorul. Iar despre facebook, se știe foarte bine cât de important este. Știi, înainte se spunea, despre informația oferită pe calea verbală, de la om la om, că este cea mai bună. Acum facebook-ul a înlocuit acest lucru. Este un fel de gura târgului, dar da, și o scenă virtuală, vastă și interesantă.
Având în vedere rapiditatea cu care se schimbă totul în jurul nostru – de la atitudini la tehnologie şi informaţie – cum percepi tu, ca artist, schimbarea?
Apropo de schimbare… Pentru ce le-ai mulţumi generaţiilor de dinaintea ta? Au avut ele un rol în educația ta muzicală?
Gabi: Instinctiv, de mic copil, am fost întotdeauna înconjurat de oameni mai mari ca vârstă și cu anumite gusturi muzicale. Făceau rost de tot felul de casete, în anii ’90, cu albume celebre din acea perioadă, pe care le ascultam serile când ne strângeam în fața blocului, ori ni le înregistram de la unul la altul pe câte vreun dublucasetofon. Dacă ar fi de mulțumit, aș face-o pentru faptul că nu m-au lăsat să fiu înconjurat de alt gen de oameni, că erau mereu la curent cu muzica bună (din punctul nostru de vedere) și că împărtășeau și cu mine acest lucru, eu fiind un mucos care mai mergea, uneori, după țigări pentru ei. :))
Dar celor viitoare? Pentru ce le-ai mulțumi și ce le-ai sfătui?
Gabi: Nu cred că sunt în măsură să dau sfaturi. Până la urmă, fiecare face cum simte mai bine. Aș face totuși o încercare de sfat, sau mai mult o dorință: să fie conectate la realitatea înconjuratoare pe care o trăiesc, să nu mai trăiască în trecut sau cu gândul la trecut. Le-aș mulțumi dacă ar face asta.
Care este pentru tine melodia generației tale? Dar trupa?
Gabi: Așa, la primul gând, Green Day – Basket Case.
Gabi: Fac organizare, comunicare de evenimente și nu numai. Cam tot ce ține de asta, de la programarea unui eveniment, promovarea lui, și până la desfășurarea acestuia. Mai pe scurt, un pic din toate: PR, producție, logistică, marketing, comunicare.
Care crezi că este secretul longevității artistice a trupei voastre?
Gabi: Faptul că noi credem foarte mult în ceea ce facem, ne-a ajutat de-a lungul timpului în activitatea trupei și să bifăm frumoasa vârstă de 16 ani de activitate.
E.M.I.L. sunt ‹nebunii de legat› care încă mai cred în muzică și în a trăi viața la maxim și nu vom putea vreodată să stăm departe sau deoparte. Contează mult și faptul că ne cunoaștem foarte bine între noi. Suntem în formula asta din anul 2000 și ne știm toate calitățile, dar și defectele. Știm cum să le manage-uim astfel încât să nu iasă ceva nasol… E ca într-o familie/căsnicie.
Gabi: Mult! E normal așa. În primul rând, ca oameni. Baza este aceeași, dar într-un fel vezi și îți trăiești viața la 20 de ani, în alt fel la 37 de ani. Până la urmă, este o schimbare normala și naturală. Te maturizezi (bine, unii dintre noi… ). Asta se simte și în activitatea trupei, în muzică, în versuri sau în mesajul transmis. Am început să percepem lucrurile din jurul nostru mult mai serios și să le exprimăm ca atare. Evoluție, zic eu că se cheamă.
Planuri de viitor?
Gabi: Ne-am propus ca în 2017 să lansăm un nou album E.M.I.L.. Pe acest lucru ne concentram cel mai mult acum atenția. Și, bineințeles, să avem cât mai multe concerte, pentru că acolo ne simțim cel mai bine. Nu ne prea place să stăm mult prin sala de repetiții. :-))
Mulțumesc!
Gabi: Și eu îți mulțumesc și să auzim cu bine… și de bine. 😉